În toamna lui 1990 un profesor în vârstă, distins, cu părul alb pieptănat pe spate, și-a făcut intrarea în sala „Vasile Bogrea” de la etajul întâi al clădirii centrale universitare. Semăna oarecum la fizic cu istoricul Ștefan Pascu. Ne-a vorbit calm, pasionat temperat și frumos. Ne-a cucerit pe loc. Era profesorul Dumitru Protase. Cu el am urmat cursul de istorie veche a României; noi am fost, de fapt, ultima generație la care a mai predat istoricul, urmând a se pensiona în 1991 la 65 de ani. Dumitru Protase a făcut parte din acea generație minunată de istorici ardeleni — Ștefan Pascu și David Prodan — și a urmat metoda istoriografică și pasiunile pentru Dacica antică ale lui Constantin Daicoviciu, fiindu-i un urmaș pe măsură. Diferența față de Daicoviciu a fost că Dumitru Protase, cercetând Dacia romană, a pus mai mult accent pe continuitatea autohtonilor daci în provincia romană. A fost un istoric vizionar care nu a susținut dispariția dacilor în Dacia romană, ci, dimpotrivă, a subliniat continuitatea acestora și intrarea în sinergie cu coloniștii latini, fapt ce a dus la formarea poporului daco-roman și apoi român. Desigur, ca și alți istorici ardeleni, și Dumitru Protase a susținut că teritoriul viitoarei provincii Transilvania din Dacia romană a fost creuzetul formării poporului român.
Acest etnocentrism ardelean al etnogenezei românești mi s-a părut, de la început, exagerat; timpul și cercetările mele am arătat că poporul român s‑a format pe o arie largă geografică, din Balcani până în Tatra, cu Munții Carpați ca o „autostradă” a etnogenezei românești. La examen, Dumitru Protase a apreciat răspunsurile mele și am obținut un zece binemeritat. Plecarea sa din învățământul universitar a fost regretată, pentru că făcea legătura, biologic și semantic, cu marii istorici interbelici și postbelici. Am mai ținut legătura cu domnul profesor mulți ani la rând, pentru că, prin natura serviciului meu cultural în administrație, organizam conferințe și simpozioane pe teme istorice din partea primăriei clujene. De altfel, Dumitru Protase a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Cluj‑Napoca la propunerea lui Funar, în anul 2000. Pentru obținerea acordului de acceptare a titlului am fost acasă la dânsul, în locuința sa dintr‑un bloc interbelic construit în stil internațional, pe str. Republicii nr. 12. Profesorul locuia la etajul întâi, într‑un apartament uriaș, cu patru camere, în stil vagon, cu tavan înalt. Am fost primit cu deferență și servit cu ceai în cești de porțelan chinezesc. Profesorul mi‑a povestit aspecte din viața sa de cercetător, subliniind faptul că autohtonii daci nu au dispărut din Dacia romană, ci au fost în parte romanizați și astfel s‑a născut poporul român. Teoria aceasta nu mai era la modă în anul 2000, fiind, dimpotrivă, criticată de unii corifei a lui Lucian Boia, dar eu am luat‑o în calcul în viitoarele mele articole despre etnogeneza românilor. Dumnezeu i‑a dat viață lungă profesorului Protase. Deși în anul 2000 era în vârstă — avea 74 de ani, dar cu un spirit viu ca un argint viu — a mai trăit până în 2022, decedând la 96 de ani, cu ideea mereu susținută în articole publicate că poporul român este format din autohtoni daci care s‑au romanizat în parte, teorie criticată de numeroși istorici. Profesorul răspunsese, de fapt, la celebrul articol‑întrebare hașdeean: „Pierit‑au dacii?”. E ideea originală a lui Protase: continuitatea autohtonilor daci în Dacia romană. Protase a fost, în primul rând, un arheolog dedicat.
Dumitru Protase, născut la 1 februarie 1926 în satul Mocod, județul Bistrița-Năsăud, rămâne una dintre personalitățile marcante și recunoscute ale arheologiei și istoriei vechi din România. Cercetările sale au influențat substanțial înțelegerea epocii romane și postromane în Dacia și, prin aceasta, dezbaterea privind continuitatea și etnogeneza românească. A urmat Liceul „George Coșbuc” din Năsăud, apoi Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (Universitatea „Victor Babeș”, viitoarea UBB), pe care a absolvit‑o în 1950; pregătirea sa dublă în istorie și filologie clasică i‑a modelat orientarea interdisciplinară. După absolvire a fost cadru didactic la Facultatea de Istorie din Cluj, parcurgând toate treptele universitare până la titlul de profesor titular (1984). În 1963 și‑a susținut doctoratul la Universitatea din București cu teza „Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii”. Între 1953 și 1984 a activat și ca cercetător științific principal la Institutul de Istorie din Cluj. Protase și‑a concentrat activitatea asupra epocii romane și postromane în Dacia, abordând arheologia, numismatica și epigrafia, cu implicații directe în dezbaterile privind continuitatea populației și formarea poporului român. Prin campanii arheologice sistematice, analize numismatice și studii tipologice ale riturilor funerare, a furnizat date empirice importante pentru reconstrucția evoluției așezărilor, structurilor militare și a fenomenelor culturale din spațiul dacic și daco-roman. A promovat școala clujeană de arheologie, plasându-se în continuitatea tradiției lui Constantin Daicoviciu și Theodor Naum, dar a recunoscut și o romanizare mai devreme în Dacia înainte de cucerire, în secol I d.Hr.
Dintre lucrările reprezentative publicate de istoric merită cu prisosință să menționez cîteva: ”Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii” (1966); ”Riturile funerare la daci și daco‑romani” (1971); ”Autohtonii în Dacia. Vol. I: Dacia romană” (1980) și Vol. II: ”Dacia postromană până la slavi” (2000); ”Dovezi ale continuității în Dacia” (2002); ”Tezaurul de monede romane imperiale de la Țaga” (1968, în colaborare); ”Studii și monografii privind Obreja, Țaga,” (coord., 1999); ”La continuité daco-romaine: IIe-VIe siecles” (2001); ”Orizonturi daco-romane” (vol. I,II,III, 2011), ”Napoca. 1880 de ani de la inceputul vietii urbane” (1999) și ”Castrul roman de la Orheiu Bistriței” (2008). A publicat în reviste de prestigiu precum ”Dacia”, ”Banatica”, ”Sargetia”, ”Marisia”, ”Studia” și ”Thraco‑Dacia”. A condus și a participat la numeroase campanii arheologice, la castrul roman de la Orheiu Bistriței (1960), Livezile (1967), Brâncovenești (1970–1973, 1987), Surducu Mare (1975), Berzobis (1975), Ilișua (1980) ș.a. A colaborat la proiecte internaționale, a contribuit la Tabula Imperii Romani (Budapesta 1964; București 1969) și a efectuat documentări în regiuni mediteraneene pentru corelarea datelor locale cu cele din Europa romană.
Distincții și recunoaștere a primit din partea înaltelor instituții ale vremii, precum Ordinul „Meritul Științific” al RSR (1966); Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1974); titluri ”Doctor honoris causa” (Timișoara, Sibiu, Arad); Ordinul Național „Pentru Merit”, în rang de Cavaler (2002); membru de onoare al Academiei Române (2003); Ordinul Național „Steaua României”, în rang de Cavaler (2016). A fost colaborator la ”Fasti Archaeologici” și corespondent UNESCO pentru România. Protase a fost, în primul rând, un arheolog minuțios care a făcut apoi trecerea la istoricul de sinteză. A scris lucrări bazate pe cercetări exhaustive, ajungând la concluzii privind continuitatea autohtonilor daci în Dacia romană și post-romană. Opera sa, riguroasă și interdisciplinară, rămâne un punct de referință pentru specialiști și o sursă valoroasă pentru orice sinteza a istoriei vechi a românilor. În ultima parte a vieții, Dumitru Protase a colaborat cu asociațiile patriotice „Vatra Românească”, „Avram Iancu”, „Pro Maramureș – Dragoș Vodă”, „Despărțământul Astra” la simpozioane, conferințe sau în publicațiile acestora. Era primit în aceste cercuri ca un spirit tutelar, unde se simțea foarte în largul său, la fel ca și Ștefan Pascu. Ideea continuității autohtone a dacilor în Ardealul romanizat și post-roman a prins în aceste cercuri. În scrisul său istoric se observă atenția față de amănunt și rigoarea specifică arheologului. Cărțile sunt scrise — paradoxal — fluent și într‑o manieră populară, deși folosește instrumentele metodologice ale arheologului clasic. Teoria istorică a continuității autohtonilor a lui Dumitru Protase este încă vie în mediile culturale clujene, deși generațiile de tineri istorici clujeni nu-l urmează.